Yannis are deja 1 an si 3 luni. A trecut ceva vreme de cand, teoretic, sunt mama. Totusi, recent mi-am dat seama ca doar sa-ti iubesti copilul nu este suficient si ca vei simti cu adevarat ce inseamna sa fii parinte abia atunci cand vei suferi pentru prima data realmente pentru el.
Cand am aflat ca sunt insarcinata a trebuit sa incep sa ma gandesc ce voi face, cat timp voi sta acasa in concediu pentru cresterea copilului. La inceput 2 ani mi se parea o vesnicie, ma gandeam ca voi pierde mult, ca raman in urma. Apoi, pe masura ce se apropia data nasterii, timpul parea sa capete o noua dimensiune. Am nascut, am vazut pentru prima data acea minune vie si totul s-a schimbat. Am decis, fara sa clipesc ca voi sta acasa 2 ani, ca vreau sa petrec cat mai mult timp alaturi de puiutul meu.
Din pacate, insa, asa cum viata mi-a mai dovedit-o in cateva randuri, planurile de acasa nu se prea potrivesc cu cele din targ. Acum cateva luni am fost solicitata inapoi la munca.
Am fost, intotdeauna o persoana activa. Am lucrat inca din liceu pe perioada vacantelor, iar mai apoi, in facultate, inca din primul an, desi eram studenta la zi. Am terminat facultatea, am facut masterat, iar dupa ce l-am terminat si am ramas doar cu munca mi se parea ca lipseste ceva. Am decis sa mai fac o facultate, asa ca am terminat si Dreptul. Apoi a aparut Yannis si am devenit mamica cu norma intreaga :) E frumos, e solicitant, cateodata obositor, dar imi lipseste munca. Imi lipseste contactul intelectual. Am zile in care sunt satula de Oac-oac, de Catelus cu parul cret, de Vulpe tu mi-ai furat gasca sau de facut slalom printre obstacole prin casa printre jucarii. Zile in care imi doresc sa lucrez, sa fac si ce imi place mie - a nu se intelege ca nu imi place sa stau cu propriul copil. Nu as schimba momentele petrecute cu el pentru toate locurile de munca din lume.
Dupa multe consultari cu sotul si cu familia am decis sa accept, sa ma intorc la munca. Odata cu aceasta decizie a trebuit sa ne hotaram ce vom face cu Yannis. Initial eram foarte hotarata - vom angaja o bona care sa stea cu el. Apoi m-am apucat de googalit ;) Si mi-a cam pierit cheful. Am citit despre copii maltratati de bona, de bone care au golit case sau despre copii drogati de bone. M-am ingrozit. Am cedat si eu si sotul si am hotarat sa mergem sa vedem cresele.
Am inceput cu cele private. Nu aveam nicio idee despre ce inseamna acest sistem privat de crese. Le-am cautat pe internet, apoi am luat-o la pas sa le vedem pe toate. La insistentele familiei am fost sa vedem si cresele de stat. Ca si conditii, spatii si dotari, sincer, cresele de stat baga, lejer in buzunar tot ce inseamna privat in Cluj. Au spatii mari, locuri de dormit adecvate, spatiu de luat masa separat, etc. La privat, majoritatea au 2 in 1, daca nu chiar 3 in 1. In camera in care se joaca dorm si, la unele chiar si mananca. Totusi, dupa un episod nefericit in care o ingrijitoare de la stat a bruscat copil in fata noastra, am decis sa mergem pe varianta cresei private. Le-am analizat inca odata, am pus pe hartie sumele, conditiile, recomandarile si am ales. Nu voi da nume pentru ca nu e intentia mea sa fac reclama negativa nimanui. Pana la urma este alegerea fiecaruia.
Am facut un contract, am discutat toate aspectele, am platit pentru luna ianuarie din 1 chiar daca contractul nostru era cu incepere doar din data de 7, iar in 7 ianuarie ne-am prezentat toti 3 la cresa: Yannis putin somnoros, neobisnuit cu trezitul la 7 dimineata, noi cu inimile cat un purice.
Fara sa stea prea mult pe ganduri, educatoarea l-a luat din bratele lui Bogdan si a plecat cu el in grupa. A fost pentru prima data in 15 luni de mamicie cand am simtit ca se prabuseste cerul pe mine. L-am auzit plangand si chemandu-ne: "mami, tati", printre suspine. Nu am plecat - am trecut intr-o incapere alaturata de unde aveam acces la camerele de supraveghere. Educatoarea cu el in brate isi vedea de activitati. El suspina in continuare.
A fost cea mai lunga ora din viata mea. Cand l-am luat si ne-a vazut suspina si ofta ca si cand el ar fi avut cele mai mari greutati din lume.
A urmat ziua urmatoare cand eram decisi sa il lasam doua ore. Ni se spunea ca se va obisnui, ca toti copiii plang atunci cand sunt lasati la cresa la inceput. Dar parca tocmai felul in care ne era spus acest lucru ne intetea sentimentele.
Yannis s-a agatat de mine de cum am deschis usa si a inceput sa planga puternic. Incercam sa il las din brate si parca incercam sa ma dezbrac de sentimente. Pentru prima data sufeream pentru el. Am fost criticati ca nu vrem sa-i taiem cordonul, ca e prea legat de noi, ca il tinem prea strans, ca il alintam prea mult, toate din partea unor oameni pe care ii plateam sa aiba grija de el. Am avut cateva momente in care chiar ma simteam vinovata pentru acele critici. Mai ales atunci cand a venit o mamica a unei fetite de aceeasi varsta cu Yannis, la fel, pentru prima zi de cresa. A lasat-o in grupa iar fetita i-a facut serioasa cu mana. Apoi mamica a plecat, iar fetita s-a uitat luuuung, pierduta dupa ea. Dar nu a schitat nici macar un gest, un scancet...nimic.
A treia zi ne-am luat pedeapsa. L-am lasat doua ore. Educatoarele ne-au spus ca nu a plans mult, dar cand am ajuns dupa el ne-am luat cearta. A plans tot drumul spre casa - ceea ce se intampla foarte rarm el fiind mare fan al mersului cu masina. A refuzat mancarea, joaca, tot. A adormit, intr-un tarziu, suspinand.
Urmatoarea zi a fost palma dupa ceafa de care, poate, aveam nevoie. Yannis face febra la fiecare dinte/masea care ii iese. A facut si in acea seara, putin, a trecut si nu a mai facut. Dimineata era ok. L-am dus la cresa si am considerat de bun-simt sa ii spun pediatrei de la triaj despre episodul de seara si sa o avertizez ca, exista posibilitatea sa faca si pe timp de zi. Putea sa se intample sau nu. Nici nu s-a intamplat. Dar am fost trimisi acasa. Ni s-a spus ca ii curge nasucul (in acelasi fel in care eu personal am mai vazut inca cel putin 5 copii din grupa respectiva, adica aproape deloc si doar apa) si ca nu isi asuma riscul.
Am ajuns acasa si m-a bufnit rasul: Ne chinuiam copilul de 3 zile, iar asta pe bani, ca sa fim trimisi acasa. Mi-am dat seama ca toata povestea asta cu cresa privata este doar pentru cei care ori sunt foarte tari de inima, ori si-au lasat copiii in nenumarate randuri cu persoane straine, incat au devenit imuni la despartiri. Dar, cel mai mult am realizat ca nu merge pentru noi. Yannis este, intr-adevar un copil atasat si, sincer, sunt mandra de asta :) Simtim amandoi ca suntem iubiti de el, chiar daca, uneori e sufocant. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, aruncam banii pe fereastra, la propriu :) Noi plateam cresa din 1 ianuarie. In 10 ianuarie eram acasa, desi era joi si aveam la activ doar 6 ore de cresa. Bani nu am mai recuperat. Sincer, nici nu ma mai intereseaza. Ne-am luat portia de "razbunare" de la Yannis, a fost dureros pentru toti, dar a trecut.
Acum m-am transformat in specialist de resurse umane si, de 3 zile tin interviuri cu bone. Am pus 2 anunturi seara, iar in 48 de ore aveam deja aproximativ 50 de aplicatii. Am selectat, ales si din nou selectat. Acum ma rog lui Dumnezeu sa imi deschida sufletul sa vad persoana potrivita pentru el.
Greul continua, dar macar vom avea posibilitatea sa ne acomodam treptat. El va fi in mediul lui si i se va respecta programul, asa cum si-l face el.
Sfatul meu pentru mamicile cu copii sub 2 ani : nu-i duceti la crese asa mici, cel putin nu la privat. Daca va ganditi la cresa privata pe motiv ca vor socializa si vor invata ceva, sa stiti ca nu e chiar asa - am stat 3 zile si am analizat activitatile pe care le fac. E apa de ploaie, inca nu stiu sa fie atenti. Au nevoie de atentie individuala, iar la cresa nu poate nimeni sa le-o ofere. Bona costa tot cam cat cresa. Acum sper sa nu am dezamagiri si in domeniul asta :)
Oricum, nimeni nu va inlocui o mama!
1 aprilie: Ca de obicei, dimineata, in timp ce imi beau cafeaua, incerc sa fac o revista a presei. In dimineata asta, insa, parca ceva nu e in regula. Am gasit prea multe stiri interesante :))
